În articol este prezentată relaţia dintre om şi timp în Evul Mediu timpuriu, metodele de calculare a timpului, ritmului de viaţă, a zilei şi anului.
Vieţile noastre pot fi reprezentate în formă de orare, unde sunt incluse, cu o precizie de până la un minut, într-o ordine strictă: activităţile de serviciu, treburile de familie, recreerea, hobby-urile, responsabilităţile sociale… şi dacă trebuie să fiţi în biroul la ora nouă, atunci calculaţi când trebuie să sune deşteptătorul, cât timp va dura pregătirea, cât de mult veţi sta în caz de ambuteiaj şi în nici într-un caz să nu întârziaţi.
În ultimii ani, oamenii au început să poarte mai puţin ceasuri de mână, dar acest lucru s-a întâmplat numai pentru că toţi se folosesc de ceasurile din telefoanele mobile şi comunicatori. Şi după cum se știe, nu se uită la ceas doar cei fericiţi. Dar cât timp în urmă au început cursele cu timpul? A fost mai uşoară sau mai fericită viaţa oamenilor din Evul Mediu timpuriu, când încă nu existau ceasuri? Cum, în general, era prezentat atunci Timpul, transformat acum de noi într-un animăluț prins într-un colţ?
În acea perioadă, în secolele XII-XIII, Timpul a trăit în libertate. Era urmărit doar de slujitorii bisericii – să poată ţine cont de slujbele zilnice şi sărbătorile anuale. Dar şi acest control nu era riguros. Respectarea organizării activităţii zilnice era efectuată de obicei, de către clopotar. Intervalele de timp erau măsurate, putem spune, la ochi. De exemplu, pe timp de noapte, bătăile în clopote erau calculate după numărul de lumânări arse sau după numărul de Psalmi citiţi.
În unele mănăstiri mari erau clepsidre – ceasuri de apă – dar ele erau rare. Adesea erau folosite ceasuri solare pentru a stabili perioadele lungi de timp din zi şi ceasuri de nisip – pentru perioade mai scurte. Poporul, în rutina de zi cu zi, era complet bazat pe autoritatea clopotelor bisericii şi soare. Atunci, orice muncă pe timp de noapte era considerată un păcat. Pentru a reuşi să facă tot ce este necesar pentru gospodărie, oamenii trebuiau să se scoale înaintea zorilor, căci trebuia să reuşească să se roage sau să participe la Utrenie, apoi să ia micul dejun şi să se ducă în câmp, la iarmaroc sau atelier.
Spre seară oamenii erau foarte obosiţi, şi era costisitor şi periculos să facă focul. Sărbătorile religioase erau calculate după lună şi stele. Până în prezent, sărbătorile mari, cum ar fi Paştele, Înălţarea Domnului şi Pogorârea Duhului Sfânt, sunt schimbătoare. Deseori, anume în baza acestor sărbători urmau să fie calculate celelalte zile ale anului, astfel încât durata anului era foarte condiţionată. În zonele vecine erau utilizate diferite sisteme de calculare, fiecare începea anul de Paşti sau de Crăciun. Mai mult decât atât, o mare importanţă se acorda sărbătorilor locale ale Sfinţilor, care puteau fi celebrate nu numai în zile diferite, dar şi în anotimpuri diferite, bazate pe diverse evenimente din viaţă.
Nu e de mirare că oamenii aveau o idee foarte neclară despre vârsta lor şi evenimentele importante din viaţă: botezul, nunta, naşterea copiilor. Le era mult mai cunoscut calendarul natural asociat cu ritmul activităţilor agricole, târgurile, timpul colectării impozitelor.
Acum, este greu de imaginat cât de diferite erau acele relaţii cu timpul. El apărea doar în momentele semnificative, atunci când aveau loc importante evenimente din viaţă. Iar viaţa noastră, tot mai mult pare a fi o repetiţie inutilă, de parcă am merge în cercuri, dar timpul întotdeauna este mai înainte. Şi apare frica că niciodată nu vom reuşi să-l privim în faţă.